Evidenţiază rolul limbajului ca modalitate de caracterizare a personajelor, într-o comedie studiată.
Comicul de limbaj este cu totul remarcabil şi un mijloc de caracterizare indirectă a personajelor ce-l individualizează net pe Caragiale în întreaga literatură română. Limbajul personajelor caragialiene scoate în evidenţă incultura şi incoerenţa acestora.
Caragiale nu foloseşte fraze ample, suprimând tot ceea ce i se părea de prisos, tot ceea ce ar fi îngreunat receptarea imediată şi clară a ideilor exprimate. Pentru îmbogăţirea limbii, Caragiale foloseşte foarte multe neologisme, pe care le alege cu atâta pricepere şi le îmbină cu atâta măiestrie cu expresiile şi cuvintele populare, încât ele au devenit memorabile şi indispensabile în limba română.
Comicul de limbaj s-ar putea defini prin câteva particularităţi:
- Greşelile de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a neologismelor, fie din lipsă de instrucţie, fie din mimetism:
- pronunţie greşită („famelie”, „renumeraţie”, „plebicist”, „andrisant”, „bampir”)
- etimologie greşită („capitalişti” pentru locuitorii Capitalei, „scrofulos” pentru scrupulos)
- lipsa de proprietate a termenilor („liber-schimbist”, însemnând cel care promovează libertatea comerţului, neamestecul statului în treburile întreprinzătorilor capitalişti, are pentru Caţavencu sensul de flexibil în concepţii)
- Încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii
- polisemia („ne-am răcit împreună”)
- contradicţia în termeni („după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani...”)
- asociaţii incompatibile ca sens („Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”)
- nonsensul („Din două una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume prin părţile esenţiale”)
- truismele („Un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba mai dă şi-napoi”)
- construcţii prolixe („În sănătatea alegătorilor...cari au probat patriotism şi mi-au acordat...asta...cum să zic de!...a! sufrazdele lor; eu, care familia mea de la patuzopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică...cum am ziţe...în sfârşit să trăiască!”)
- expresii tautologice („intrigi proaste”)
- Repetiţia obsedantă a unor cuvinte sau sintagme ce duc la ticuri verbale, care evidenţiază sărăcie de gândire şi de vocabular: „neicusorule, puicusorule”, „curat murdar”, „curat constituţional”
- Neconcordanţa stilurilor: Caţavencu ţine un discurs patriotard în faţa lui Pristanda, cu care vorbise până atunci într-un stil familiar: „Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină...Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul?!”
- Confuzii ale unor dictoane celebre sau folosirea nepotrivită a altora, din pricina inculturii. Dictonul lui Niccolo Machiavelli, „Scopul scuză mijloacele”, este atribuit de către Caţavencu „nemuritorului Gambetta”. Tot Caţavencu rosteşte eronat un dicton latinesc, „oneste bibere”, care ar însemna într-o traducere liberă „să bei cinstit”, în loc de „honeste vivere”, adică „să trăieşti cinstit”.
BluePink