- Argumentează apartenenţa la specia literară basm cult a unui text narativ studiat.
Basmul este o specii a epicii culte, cu largă răspândire, în care se narează întâmplări fabuloase ale unor personaje reale, simbolice sau imaginare (feţi-frumoşi, zâne, animale şi păsări năzdrăvane etc.), reprezentante ale binelui, aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, pe care le înving în cele din urmă.
Caracteristicile basmului cult:
- Stereotipia: atât basmele populare, cât şi cele culte, au la bază o schemă. Prin raportare la erou, Propp clasifică personajele basmelor în răufăcători (tulbură armonia lumii, aduc cu sine nenorociri, dăunează eroului), donatori (personaje întâlnite întâmplător de erou, care îi dăruiesc acestuia un obiect miraculos ce va contribui la depăşirea unui impas) şi ajutoare (personaje care se pun la dispoziţia eroului). Schema pe care se construieşte basmul este relativ simplă: eroul pleacă la drum pentru a îndeplini o „muncă”, se confruntă cu răufăcătorii şi reuşeşte până la urmă în ceea ce îşi propune să realizeze, având alături ajutoarele şi donatorii.
- Între povestitor şi ascultători există o convenţie artistică: acceptarea supranaturalului, a fabulosului.
- Timpul şi spaţiul basmului sunt imaginare, chiar dacă multe elemente amintesc de universul obişnuit. Timpul este nedefinit, rupt de cotidian, spaţiul nu este precizat.
- Acţiunea urmează o linie ascendentă, astfel încât de cele mai multe ori, începutul se află în opoziţie cu sfârşitul, eroul făcând un salt de la o poziţie umilă la una înaltă.
- Basmul cult copiază modelul popular, imitând relaţia de tip oral dintre povestitor şi ascultători.
- În lumea basmului, se intră şi se iese cu formule specifice. Formulele iniţiale pregătesc auditoriul pentru ideea că ceea ce se va nara este rodul imaginaţiei. Formulele mediane au rolul de a menţine legătura cu auditoriul, de a-i atrage atenţia că s-a renunţat la un fir fabulativ. Formulele finale sugerează că totul a fost o născocire, producând ieşirea din spaţiul şi timpul fabulos.
- Apar cifre şi simboluri fatidice, care au încărcătură magică.
Argumente pentru încadrarea operei „Povestea lui Harap-Alb” în specia literară basm cult:
- Opera se înscrie în schema tipică a unui basm: Mezinul este supus unor probe pentru a se arăta vrednic să plece la drum. Cu ajutorul unei bătrâne găseşte calul şi straiele care îl vor ajuta să ajungă la Verde Împărat. Apoi, înfruntă ursul pe care îl întâlneşte în drum, şi care se dovedeşte a fi chiar tatăl său. După trecerea probelor, apare interdicţia, căci împăratul îl sfătuieşte să se ferească de omul spân. Mezinul încalcă interdicţia, iar spânul îl transformă în sluga lui. Schimbarea condiţiei eroului este marcată formal prin botezarea cu numele de Harap-Alb, care sugerează existenţa contradictorie a acestui personaj devenit rob în ciuda originii sale nobile. La curtea Împăratului Verde, spânul încearcă să obţină tronul şi este supus unor probe, a căror îndeplinire este pusă pe seama lui Harap-Alb: furtul salatelor din grădina ursului, obţinerea nestematelor cerbului, aducerea fetei de împărat. Fata împăratului se îndrăgosteşte de Harap-Alb, îi dezvăluie identitatea şi îl respinge pe spân. Aceste îl ucide pe Harap-Alb, dar, cu ajutorul apei vii, acesta este adus la viaţă de către fata împăratului. Cei doi fac nuntă mare, apărând astfel motivul tradiţional de încheiere a basmului popular.
- Spaţiul şi timpul sunt nedefinite: „Amu cică era odată într-o ţară...”
- Apar motive specifice basmului: motivul probelor, motivul răzbunării malefice, învingerea binelui.
- Personajele sunt conforme cu schema basmului: eroul (Harap-Alb), răufăcătorii (spânul), donatorii (albinele, furnicile, Sfânta Duminică), ajutoarele (Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă).
- Formulele specifice basmului popular, dar cu note de originalitate:
- Formule iniţiale: „Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori”
- Formule mediane: „Şi merg ei, şi merg cale lungă să le ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o târzie vreme ajung la împărăţie”
- Formule finale: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.”
- Acţiunea urmează o linie ascendentă: Eroul îşi schimbă condiţia, devenind un sclav, iar apoi, printr-o moarte simbolică, îşi redobândeşte statutul.
- Oralitatea stilului:
- Dialog („Parcă v-a ieşit un sfânt din gură, Luminate împărate, zise atunci Flămânzilă...”)
- Folosirea dativului etic („Şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap...”)
- Exclamaţii, interogaţii, interjecţii („şi hai, hai!...hai, hai!”, „iacătă-o-i, ia!”)
- Expresii onomatopeice („zbrrr”, „teleap-teleap-teleap”)
- Adresare directă („Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să mă ascultaţi!”)
- Formule specifice oralităţii („toate ca toate”, „vorba aceea”, „vorba cântecului”)
- Proverbe şi zicători
- Versuri populare sau fraze ritmate
- Regionalisme
- Prezenţa cifrelor şi obiectelor fatidice: trei fii de împărat, trei probe etc., apa vie, aripa de albină etc.
Elemente de originalitate:
- Ritmul este alert, scriitorul elimină explicaţiile inutile.
- Acţiunile şi personajele sunt individualizate.
- Apar amănunte concrete, detalii sugestive, care îndreaptă atenţia nu numai spre peripeţii, ci şi spre stările sufleteşti ale personajelor.
- Povestea prinde un contur realist: personajele se aseamănă cu nişte ţărani moldoveni.
- Eroul nu este lipsit de individualitate psihologică şi morală. Răul are un efect pozitiv asupra personalităţii sale, are o funcţie educativă, pregăteşte viitorul conducător. Harap-Alb are trăsături umane şi nu are puteri supranaturale.
- Umorul: naraţiunea este presărată cu zicale, expresii mucalite, vorbe de duh prin care se caracterizează o situaţie, se face o iluzie ironică sau pur şi simplu se stârneşte râsul.
- Limbajul folosit este cel al ţăranului moldovean, dar tiparele acestei limbi, expresiile şi termenii ei specifici sunt supuse unei transformări artistice şi unei rostiri individuale, scoţând în evidenţă originalitatea autorului.
BluePink